Am fost foarte mult timp amici si nimic mai mult…Eu am fost mai rapida,mi-am dat seama de ceea ce simt pentru el , mult mai devreme.. El a fost mai lent si am avut de asteptat o buna bucata de vreme pana s-a hotarat si mi-a declarat iubirea lui…ar trebui sa-l inteleg, e Varsator, o zodie pe cat de fascinanta pe atat de imprevizibila si lenesa …
Povestea noastra de dragoste evolueaza rapid si lucrurile merg perfect intre noi…mai intai de toate,eram prieteni si aveam incredere deplina unul in celalalt…desi erau multi cei ce se opuneau relatiei noastre, am fost destul de puternici si nu ne-am sfiit sa ne declaram iubirea , oriunde si oricand…Obisnuiam sa ne zambim unul, celuilalt, tot timpul…ne sarutam des si ne tineam de mana tot timpul…Aveam tot timpul nevoie sa fie cu mine si nu-mi inchipuiam viata fara el..
Era ceea ce avea sa se numeasca prima mea iubire, cea despre care toata lumea spune ca nu se uita niciodata…nu contrazic deloc aceasta sintagma,din contra, incep sa o aprob din ce in ce mai mult ! Din punctul meu de vedere, el avea toate calitatile pe care un barbat le poate intruni…si chiar daca nu le-ar fi avut, se stie ca dragostea e oarba..e clar ca nu vroiam sa-i vad defectele,vreodata…
Simteam ca ne potrivim de minune si ca vietile noastre nu ar avea niciun sens daca n-am fi impreuna…Desi era un Varsator destul de independent,avea si el momentele lui de glorie in care se supunea si chiar se gandea cum vom fi peste ani de zile, cand vom purta verighete si ne vom plimba copiii prin parc…Ne imaginam tot felul de scenarii in care noi eram protagonistii si de fiecare data, toate se terminau cu rasete si saruturi…Nu exista relaxare mai profunda decat sa-i aud vocea la telefon, sa ascult tot ce-mi povesteste si sa-l sfatuiesc cum pot mai bine…Obisnuiam sa vorbim ore intregi la telefon fara sa epuizam subiectele de conversatie;intotdeauna aveam cate ceva sa ne spunem si nu ne-am fi plictisit niciodata…Ma simteam si eu bine atunci cand il vedeam fericit, cand il vedeam zambind si dornic sa ma alinte asa cum se pricepea el…in stangacia lui, reusea deseori sa ma uimeasca…Au fost momente in care felul lui de a-mi arata ca ma iubeste era destul de ciudat…imi amintesc ca vroia cu tot dinadinsul sa-mi spele parul tocmai pentru ca stia ca lucrul acesta era pentru mine,mereu , un chin; am acceptat si chiar l-am admirat pentru rabdarea si iscusinta de care a dat dovada…
Imi vorbea tot timpul frumos si nu concepea sa ridice tonul la mine…era relativ gelos si se simtea in elementul lui daca as fi putut sa nu vorbesc cu vreo fiinta masculina de pe lumea asta, in afara de el..si eventual de tata…Avea incredere deplina in mine dar cu toate acestea,vanitatea lui il mai impingea spre crize de gelozie,fara nici un motiv…
Daca ne-ar fi vazut cineva,in plin apogeu al povestii noastre de dragoste,ar fi zis ca il sufoc cu toata iubirea mea..insa eu simteam ca nu sunt eu in stare sa-i ofer cat ar merita el…ma straduiam sa-l suprind cu tot felul de ghidusii si gesturi numai ca sa inteleaga ca el e singurul pentru care as fi fost dispusa sa-mi dau si viata…
Ne-am trait povestea de dragoste in cele mai frumoase moduri dar relatia noastra nu a avut un manual de instructiuni asa ca neprevazutul ne-a luat prin surprindere…desi nu as fi crezut , totul s-a sfarsit de parca nici n-ar fi existat vreodata…
Si cum as putea sa reactionez cand amintirile sunt tot ce mi-au mai ramas?
